Manuel VLĂDUȚ■ RonduldeNoapte.ro – Analiză
Există, în România de astăzi, un paradox care ar trebui să ne îngrijoreze mai mult decât o face.
O parte tot mai vizibilă a societății privește spre comunism cu nostalgie. Nu doar oameni care au trăit maturitatea în anii ’70 sau ’80, ci și generații care în 1989 erau copii, adolescenți sau nici măcar nu se născuseră.
„Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu.”
Este una dintre frazele pe care le auzim tot mai des. Dar întrebarea fundamentală este: mai bine pentru cine și în ce fel?
Un sondaj INSCOP realizat în 2025 la comanda IICCMER arăta că 48,4% dintre români considerau că în comunism se trăia mai bine, iar 85,1% spuneau că alimentele erau mai sănătoase. Fenomenul nu este, așadar, marginal. El a devenit o realitate sociologică.
Și tocmai aici trebuie să înceapă discuția serioasă.
Nu cu isterie anticomunistă. Nu cu demonizarea celor care au nostalgii.
Ci cu memoria faptelor.
Pentru că memoria selectivă poate transforma o dictatură într-o poveste despre „ordine”, „siguranță” și „respect”, dacă scoatem din fotografie exact ceea ce nu ne convine.
- Comunismul nu a început cu cozile la pâine
Una dintre cele mai mari erori ale discursului nostalgic este reducerea comunismului românesc la anii lui Nicolae Ceaușescu.
Comunismul românesc a început cu mult înainte de anii ’80. Iar începuturile sale au însemnat confiscarea proprietății, distrugerea elitelor politice și economice, represiune, închisori, deportări, colectivizare și eliminarea sistematică a pluralismului politic.
La 11 iunie 1948, regimul comunist a adoptat legea naționalizării principalelor întreprinderi industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transport. Proprietatea privată asupra unei mari părți a economiei a fost practic desființată.
Dar naționalizarea nu a fost doar o operațiune economică.
În spatele cuvântului administrativ „naționalizare” s-au aflat oameni cărora li s-au confiscat fabricile, magazinele, atelierele, casele și sursele de existență.
Pentru proprietarul unei întreprinderi, „naționalizarea” nu însemna că statul îi cumpără afacerea. În foarte multe cazuri însemna pur și simplu că statul îi ia proprietatea.
Iar procesul nu s-a oprit la industrie.
A urmat colectivizarea agriculturii, începută în 1949 și desfășurată prin presiuni, constrângeri și represiune asupra țărănimii. Proprietarul de pământ, omul care își muncise generații întregi ogorul, a fost transformat într-un „chiabur”, adică într-un dușman de clasă.
Acesta este un capitol pe care nostalgia contemporană îl trece foarte repede sub tăcere.
- Închisoarea pentru o opinie
Comunismul nu a însemnat doar controlul economiei.
A însemnat controlul omului.
Sistemul represiv a eliminat adversarii politici, intelectuali, militari, oameni de cultură, clerici, țărani și simpli cetățeni considerați indezirabili.
La închisoarea de la Sighet, între 1950 și 1955, au fost deținuți numeroși foști prim-miniștri, lideri ai partidelor democratice, miniștri, profesori universitari și clerici. UNESCO consemnează că 53 dintre cei aproximativ 200 de deținuți politici internați acolo în acea perioadă au murit în detenție. Regimul de detenție era bazat pe foame, frig și izolare.
Așadar, când spunem astăzi „pe vremea comuniștilor era ordine”, trebuie să avem curajul să punem întrebarea:
Ordine pentru cine?
Pentru cel care respecta regulile partidului, poate… Dar pentru cel care avea o opinie diferită? Pentru cel care voia să plece din țară? Pentru cel care critica regimul? Pentru cel care refuza colectivizarea? Pentru cel care avea o familie considerată „nesănătoasă politic”?
Acolo începe adevărata măsură a unei societăți.
- Și apoi a venit „epoca de aur”
Ajungem la Nicolae Ceaușescu. Aici, nostalgia devine și mai interesantă.
Pentru că propaganda contemporană selectează, de regulă, anii ’60–’70 și îi proiectează asupra întregii perioade Ceaușescu.
Da, România a cunoscut industrializare masivă, s-au construit locuințe, școli, spitale, infrastructură și mari platforme industriale. Da, milioane de oameni au ajuns să locuiască în apartamente construite de stat…
Dar toate acestea nu transformă automat regimul într-o democrație și nici nu șterg costurile economice și umane ale sistemului.
Mai ales că România anilor ’80 a devenit un caz aproape unic de austeritate impusă populației pentru achitarea rapidă a datoriei externe.
Și aici memoria colectivă pare să sufere de o amnezie selectivă!
- 1989: România în care frigiderul era plin de speranță și gol de mâncare
Cei care au trăit ultimii ani ai comunismului știu.
Cei care nu i-au trăit trebuie să afle!
În anii ’80, România a cunoscut penuria sistematică a alimentelor și a bunurilor de consum. Au fost raționalizate produse de bază precum pâinea, laptele, uleiul, zahărul și carnea. A fost introdus chiar programul oficial al „alimentației raționale”, prin care regimul pretindea că limitează consumul alimentar pentru binele populației.
Românul nu mergea la magazin să cumpere ceea ce avea nevoie. Mergea să vadă ce se găsește!
Și dacă se găsea carne, se forma coadă. Dacă se găsea lapte, se forma coadă…
Dacă se afla că „a băgat” ulei, se transmitea vestea din om în om. Iar uneori coada începea înainte ca oamenii să știe ce urma să se vândă.
Aceasta era „abundența” despre care ne vorbesc astăzi unii nostalgic!
- Frigul din apartamente
Dar lipsurile nu se opreau la mâncare. Electricitatea era restricționată. Încălzirea centralizată era redusă. Apa caldă devenise un lux.
În ianuarie 1989, Los Angeles Times relata că încălzirea centrală pentru gospodăriile românești fusese redusă la aproximativ patru ore și jumătate pe zi, iar electricitatea disponibilă unei familii putea fi suficientă doar pentru câteva ore zilnic.
Asta înseamnă că nostalgia pentru „România sigură și prosperă” trebuie confruntată cu realitatea unui apartament în care iarna stăteai îmbrăcat cu haine groase.
Cu caloriferul rece. Cu apă caldă când se nimerea. Cu lumina care se stingea. Cu frigiderul care trebuia deschis cât mai puțin. Cu lumânarea sau lanterna pregătită.
Aceasta era România ultimilor ani ai lui Ceaușescu!
- Benzina, televizorul și libertatea
Era raționalizată și benzina. Mașina personală nu era un simbol al libertății de mișcare, ci un bun a cărui utilizare era permanent condiționată.
În 1985, Televiziunea Română ajunsese să transmită doar câteva ore pe zi, în principal pentru economisirea energiei. Posturile regionale de radio fuseseră închise.
Dar există ceva și mai important decât toate acestea: nu puteai spune orice.
Nu puteai publica orice. Nu puteai critica puterea. Nu puteai organiza un partid. Nu puteai vota liber între alternative politice reale.
Nu puteai călători liber în Occident.
Iar Securitatea era prezentă în societate nu doar prin anchete și arestări, ci și prin frică.
Oamenii învățaseră să vorbească în șoaptă. Să nu spună tot. Să nu aibă încredere în oricine. Să nu glumească despre cine nu trebuie.
Aceasta nu este „siguranță”. Este control social!
- Atunci de unde vine nostalgia?
Aici este adevărata întrebare.
De ce un om de 35 sau 40 de ani poate spune astăzi că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”, deși, în cel mai bun caz, își amintește vag anii copilăriei?
Pentru că nostalgia nu este întotdeauna nostalgie după comunism. Uneori este nostalgie după propria copilărie. Copilul nu vedea factura de electricitate.
Nu trebuia să găsească alimente pentru familie. Nu trebuia să plătească întreținerea. Nu trebuia să își caute un loc de muncă. Nu trebuia să întrețină o familie…
Pentru copil, comunismul putea însemna vacanța la mare, bunicii, școala, colegii, blocul, joaca dintre blocuri și familia reunită seara. Dar copilăria fericită nu înseamnă că regimul era fericit.
Aceasta este una dintre cele mai mari confuzii ale nostalgiei.
- „Aveam serviciu”
Da. Statul oferea locuri de muncă. Dar locul de muncă nu era întotdeauna echivalent cu productivitatea. Economia centralizată putea ascunde ineficiența, pierderile și lipsa competitivității în spatele planului cincinal. Omul avea serviciu, dar nu avea neapărat libertatea de a-și alege cariera, angajatorul sau drumul profesional.
Era angajat. Dar statul era și angajator, și planificator, și regulator, și proprietar.
Iar când statul controlează aproape totul, libertatea economică devine o noțiune abstractă.
- „Nu erau droguri, nu era criminalitate”
Un alt argument nostalgic. Da, unele forme de criminalitate erau mai puțin vizibile. Dar asta nu înseamnă că societatea era lipsită de probleme.
Într-un sistem închis, multe lucruri nu dispar. Sunt doar ascunse.
Prostituția, piața neagră, furturile din întreprinderi, corupția, relațiile de tip „pile și relații” și economia informală au existat.
Doar că presa nu le putea trata liber.
Asta este diferența fundamentală dintre o societate în care problemele nu există și una în care problemele nu pot fi raportate.
- „Dar măcar România nu avea datorii”
Este adevărat că regimul Ceaușescu a reușit să achite aproape integral datoria externă până în 1989.
Dar întrebarea economică serioasă nu este dacă România avea datorii.
Întrebarea este: cu ce preț au fost achitate?
România a ales să plătească rapid, printr-un program de austeritate extremă, în loc să negocieze restructurarea datoriei și să păstreze un nivel rezonabil al consumului populației.
Rezultatul?
O țară care, în 1989, putea spune propagandistic că nu mai are datorii externe, dar în care oamenii stăteau la cozi pentru alimente și tremurau în apartamente.
A avea zero datorii și o populație lipsită de produse de bază nu reprezintă automat prosperitate.
Este doar o cifră contabilă.
- Generația care nu a cunoscut comunismul începe să-l idealizeze
Aici se află poate cel mai mare pericol.
Un om care a trăit comunismul poate fi nostalgic din motive personale. Putem să-i înțelegem memoria.
Dar când un tânăr care nu a cunoscut dictatura afirmă că „pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”, avem o problemă de educație istorică.
Un om care nu a stat la coadă pentru pâine poate idealiza coada.
Un om care nu a tremurat într-un apartament neîncălzit poate idealiza „ordinea”.
Un om care nu a avut nevoie de aprobare pentru a călători poate idealiza „siguranța”.
Un om care nu a fost obligat să tacă poate confunda liniștea cu libertatea.
Iar aici intervine responsabilitatea noastră.
Nu putem combate nostalgia prin insulte. Trebuie să o combatem prin memorie. Prin documente. Prin mărturii. Prin istorie. Prin comparații reale.
- România nu are nevoie de o nouă bătălie între generații
Cei care spun „era mai bine” nu trebuie tratați automat ca dușmani. Dar nici nu trebuie lăsați să rescrie istoria.
Avem nevoie de o discuție matură despre communism; una în care să putem spune simultan:
Da, România s-a industrializat.
Da, milioane de oameni au primit locuințe.
Da, au existat oameni care și-au construit vieți normale.
Dar, în același timp:
Da, proprietatea a fost confiscată.
Da, țăranii au fost supuși colectivizării, adversarii regimului au fost persecutați, libertatea de exprimare a fost suprimată.
Da, România a avut o poliție politică, oamenii nu puteau circula liber. Anii ’80 au însemnat penurie, frig, raționalizare și umilință.
Și da, regimul comunist român a fost o dictatură.
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste a României a prezentat în 2006 un raport oficial care a documentat represiunea, colectivizarea, mecanismele economiei comuniste, controlul social și alte componente ale sistemului și a fundamentat condamnarea oficială a dictaturii comuniste.
De aceea trebuie să spunem limpede, fără patimă și fără propagandă:
Nu, România comunistă nu era o țară mai bună. Era o țară în care libertatea fusese schimbată pe obediență, proprietatea pe controlul statului, adevărul pe propagandă, iar în ultimii ani ai dictaturii chiar și pâinea, căldura și lumina deveniseră privilegii administrate de partid.
Iar faptul că astăzi putem spune toate acestea cu voce tare este, poate, cea mai simplă dovadă că România de după 1989 a câștigat ceva ce comunismul nu ne-a putut oferi niciodată: dreptul de a nu fi de accord!
Și poate că acesta este lucrul pe care generațiile care nu au cunoscut comunismul trebuie să-l învețe cel mai bine:
libertatea nu se apreciază cu adevărat decât atunci când ai cunoscut lipsa ei!
RonduldeNoapte.ro
Lasă un răspuns