Cătălin NIȚESCU ■
Printr-o discuție târzie cu unul dintre cititorii mei mai înverșunați – din acelea de tip “da, dar” – am ajuns la o concluzie care trebuie notată. Corectată, chiar. Am spus, în cadrul articolului anterior, că eșecul lui Crin Antonescu e eșecul usturător al PSD. Și în ciuda poziției lor din ultimile șase luni, de actorul politic principal de pe scena de guvernare. Nu. E mai mult de-atât. Eșecul acela a fost al întregii clase politice vechi, aceea care a croit tranziția și apoi s-a încurcat în propriile metehne.
Trei partide adânc înrădăcinate în istoria noastră post-decembristă – PSD, PNL și UDMR – nu au fost în stare să împingă un candidat comun în turul 2. S-au autosabotat, s-au fofilat în culise, și când s-au trezit, era prea târziu. Iar poporul, în mare parte, nici nu i-a mai așteptat. A trecut mai departe.
Este un eșec cu atât mai amar cu cât Crin Antonescu și Nicușor Dan au mers cot la cot în turul întâi. A fost, în esență, o cursă strânsă între un independent și un bloc format din trei partide cu decenii de infrastructură, fonduri, filiale și vechime parlamentară în spate. Au mers bară la bară un singur om, cu o echipă subțire și un mesaj bine calibrat, împotriva unui aparat moștenit din vremea tranziției. Și au pierdut.
Să nu ne mințim: dacă Nicușor Dan a câștigat primul tur pe muchie, a fost pentru că alternativa nu a mai fost credibilă. Iar dacă o alianță între trei vechi partide nu reușește să încline balanța în fața unui singur om — atunci nu mai vorbim despre un eșec electoral, ci despre unul istoric. Sistemic. Care spune, poate, mai multe despre alegători decât despre candidați.
Eșecul PSD
Eșecul PSD-ului nu e Antonescu. E noiembrie 2024. Procentul de la europarlamentare, care i-a scos din calculele de forță. Momentul când partidul a pierdut nu doar alegerile, ci busola. Și apoi, mai rău: tăcerea complice, dacă nu chiar sprijinul tacit, pentru experimentul Kremlin Georgescu. Acolo, în acel offside prelungit, a început prăbușirea morală a celui mai mare partid din România.
Restul sunt detalii.
Și poate e timpul să le punem cap la cap.
În alegerile parlamentare din 2024, PSD a obținut 22,30% din voturi, clasându-se pe primul loc, dar la o distanță mică față de AUR, care a obținut 18,30% .
La alegerile prezidențiale din același an, candidatul PSD, Marcel Ciolacu, a obținut sub 19% din voturi în primul tur, stabilind un record negativ pentru partid în ultimii 34 de ani.
Această performanță slabă este o scădere semnificativă față de alegerile anterioare și subliniază scăderea popularității în ochii propriului bloc electoral. De ce sunt importane aceste cifre? Pentru recapitulare. Și pentru o întrebare simplă:
Unde este electoratul PSD?
E o întrebare legitimă, ba chiar vitală, într-o Românie în care mobilizarea electorală a devenit mai degrabă un joc de strategie pe hartă decât un angajament politic sincer.
Și pentru a o înțelege, trebuie să ne întoarcem, paradoxal, nu în campania prezidențială, ci într-o postare de TikTok din ianuarie 2025. Un moment aparent banal, în care Marcel Ciolacu și Alfred-Robert Simonis râdeau amintindu-și:
„Îți amintești când tu spuneai la partid să nu îi dea nimeni voturi lui Simion pentru că nu suntem siguri că intrăm în turul doi? Să știi că toți i-am dat. Ascultăm și nu judecăm!”
Ce a vrut să spună autorul prin asta? Simplu. Dacă ceva a fost lămurit după scrutinul din turul doi al alegerilor prezidențiale din acest an, este că electoratul PSD — acela fidel, organizat, disciplinat pe județe — s-a mișcat. Și nu spre PSD. Ci spre AUR.
Harta susținerii județene a lui Simion în turul, 2 mai 2025, nu este o simplă coincidență. Se suprapune suspect de bine peste județele în care, până mai ieri, PSD obținea scoruri confortabile. Coincidență? Naivitate? Sau mai degrabă un parteneriat tăcut, bine știut în teritoriu – doar sunt în alianțe locale cu AUR, nu? – dar niciodată asumat în mod oficial?
Tactica PSD-ului de a „împinge” voturi către un partener de conjunctură — în cazul de față, George Simion — pentru a asigura intrarea în turul 2 în noiembrie 2024 pare desprinsă din manualul clasic de supraviețuire politică. În fond, nu e prima dată când partidul încearcă să își securizeze poziția negociind la marginea urnei un contracandidat pentru comparația “Noi. Răul mai mic!”
Dar efectul a fost altul: o parte din electoratul PSD a gustat din retorica AUR, a descoperit un lider vocal, radical, și — mai important — dispus să spună exact ceea ce partidul-mamă se teme să rostească de ani buni. Această tranziție nu e doar oportunistă. E structurală.
Când un votant trecut prin trei decenii de loialitate la PSD îți spune: „L-am votat pe Simion” nu mai vorbim despre un calcul de moment. Vorbim despre o dezertare. Nu a fost o eroare, ci o direcție.
Așadar, da — putem spune fără prea multă poezie: în unele județe, electoratul PSD este noul electorat AUR. Iar dacă PSD a crezut că poate manipula electoratul ca pe o piesă de șah, fără consecințe pe termen lung, atunci realitatea le va da un șah mat neașteptat de brutal, dacă nu deja le-a dat, dovadă demisia lui Marcel Ciolacu înaintea turului doi, într-un moment deosebit de inoportun.
Bine, dar ce treabă are Georgescu cu toată această chestiune?
Simplu. Normal că în această goană după un loc călduț în turul 2 din noiembrie 2024, PSD a hrănit fără să-și dea seama exact monstrul care avea să-i roadă temelia din interior.
Împingând voturile către AUR, partidul a deschis o poartă nu doar electorală, ci una mult mai periculoasă: o poartă în conștiința propriului electorat. Și pe acolo, domol, dar sigur, a intrat cine altul dacă nu Kremlin Georgescu — apostolul manipulării național-suveraniste, specialistul în spoieli ortodoxo-populiste și nelipsitul pion de șah pe tabla intereselor externe.
Fără PSD, Georgescu nu ajungea în turul 2 în noiembrie 2024. Fără această complicitate tăcută, mimată de strategii locali și binecuvântată de fricile lui Ciolacu, România poate că nu ar fi trăit acest flirt electoral cu o formă de extremism îmbrăcată în port popular și tricolor încruntat.
Dar iată-ne aici. Cu un electorat PSD care nu doar că l-a votat pe Simion, dar a deschis ușa largă pentru Georgescu — și cu asta, pentru un narativ care până mai ieri părea imposibil de plantat în solul moale al vechii social-democrații.
Aceasta nu este doar o eroare de campanie. Este o moștenire ideologică. Și e una care s-ar putea să coste scump, nu doar un partid, ci o întreagă cultură politică românească.
Adevăratul eșec al PSD
Și uite-așa ajungem la concluzia pe care nimeni din interiorul partidului nu o rostește cu voce tare, dar o simt toți în stomac: PSD-ul nu se face vinovat doar de corupție, nu doar de incompetență cronicizată în administrație sau de spectacolul grotesc al baronilor locali care încă-și rostogolesc sacii cu voturi.
Nu.
PSD-ul e vinovat și pentru că a creat un monstru. L-au hrănit cu neîncrederea propriului electorat, cu strategii de doi bani și cu frici prost disimulate. I-au dat formă, l-au legitimat, apoi s-au prefăcut șocați când monstrul a bătut la ușa turului doi.
Dar era deja înăuntru.
Și dacă e ceva mai greu de iertat decât hoția, e exact asta: Să pui în mișcare o forță pe care nu o mai poți controla. Iar România, din păcate, s-ar putea să fie prețul acestui joc politic fără minte.
Poate că n-ar trebui să ne mire nimic din toate astea. Partidele vechi încearcă să supraviețuiască într-o țară în care au eșuat constant, iar acum se agață de ce le-a mai rămas: teamă, confuzie și alianțe făcute pe sub masă.
AUR e doar reflexul unui sistem care nu mai are altceva de oferit. Iar PSD nu e doar complice — e parte din arhitectura acestui reflex.
Restul? Vom trăi și vom vedea. Cum facem de 35 de ani.
Lasă un răspuns