Laurențiu DILIRICI ■
O salbă de dealuri despărțite de văi domoale, care acoperite cu pâlcuri de pădure, care doar cu iarbă aspră dar și cu nelipsiții mărăcini, se găsesc undeva foarte aproape de centrul geografic al României.
Întinsă pe suprafața a două județe, Brașov și Sibiu, locația se găsește într-o zonă sărăcăcioasă, unde oamenii în putere s-au împrăștiat aiurea prin lume ca mai toți românii, la nord de râul Olt dar cu o splendidă vedere către versantul nordic la crestei Făgărașilor.
Pe la mijlocul secolului trecut, în zonă a clocotit „cazanul” rezistenței armate anticomuniste în frunte cu Grupul Carpatin Făgărășan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu…
10400 de hectare, suprafață de teren în care poți să faci aproape orice, mărginite de localitățile Cincu, Băile Rodbav, Șoarș, Seliștat, Movile, Dealu Frumos și Merghindeal.
Intrarea se face dinspre sud, primul obiectiv care te întâmpină fiind CNIÎ cu ale lui dependințe modernizate… de către alții.
Am văzut cu ochii mei evoluția și transformările prin care a trecut poligonul Cincu, căci despre acest loc este vorba în povestea de azi, fiind prezent destul de des acolo începând cu anul 2005, iaca-așa anu’ ăsta am „sărbătorit” două zeci de ani de la prima mea prezență în Cincu.
Când ziceam că sunt „muște care învață albinele cum se face mierea” și la asta mă refeream, pentru că „experienția” se acumulează pe câmpul de instrucție și nu prin cazărmi. Cursurile seci și ceteala manualelor fără „praftică”, e „manuela” cu prezervativ…
“Geaba vi geaba te duci, geaba rupi niște papuci”, zicea bătrânul meu când trăia.
După ce treci de cazarmă, din drumul județean se desprind două drumuri secundare, cel din dreapta duce la camp Vincent și mai departe până la pădurea Ursului, cel din stânga trece pe lângă turnul de rapel urcă pe dealul Pietrei și prin alte drumuri de legătură ajunge la campul franțuzesc dispus pe „dealul Vișinilor”. Cine și unde o fi găsit denumirea asta nu știu. Eu nu am găsit pe nici-o hartă „dealul Vișinilor”
Acum 20 de ani aici nu era nimic, pământul era „gol și netocmit” cum zice cartea Facerii, singurele lucruri care se regăsesc și azi fiind mărăcinii, praful, noroiul lipicios și țânțarii. Ale dreacu chestiuni sunt astea……
Mărăcini țepoși care rup pantalonii, zgârie pielea acolo unde intri în contact cu ei sau chiar trec prin talpa bocancilor, uneori.
Praful, care intră prin toate orificiile atunci când circuli cu camionul, se transformă subit și instantaneu în noroi, la prima ploaie, și se lipește de tălpile bocancilor. E de-o rară „frumusețe” să bobinezi prin noroi, să dublezi greutatea „galoșilor” iar apoi să te îmbarci în TAB-C, ud, smotocit și cu tot noroiul pe tine. Dar ce să-i faci? Îi dai înainte, pentru că înainte era mai bine.
Țânțarii nu apar mereu, depinde de sezon. Anul ăsta nu i-am văzut, dar și când apar… Să te ferească Dumnezeu să ai treabă pe valea Pârâului Bătrân.
Ca să fie totuși ceva de remarcat și anul acesta, ar trebui să amintesc greierii. Nu credeam că pot exista atâția greieri într-un cort. Ziua se cățărau pe cort sau se ascundeau prin haine, noaptea cântau la „scripcă” și-ți legănau visele.
Campul franțuzesc e cu acces restricționat, dar dacă ai vedea ce s-a construit acolo le-ai da dreptate, noi n-am fi construit așa ceva nici într-o sută de ani.
De mergi de-aici către est ajungi la intersecția cu drumul betonat. Treci pe lângă monumentul eroilor de la Crucea Nord Cincu și o ții pe dealul Rora până la intersecția cu drumul către Mămăruța, unde se termină betonul, apoi urmează buncărul lui nea Nicu și o altă intersecție ce duce în stânga la Mămăruța. Undeva pe dreapta e un poligon MOUT de nivel grupă, mai departe te urci în dealul Rodbavului, unde drumul se bifurcă. Cel din stânga duce la „monument”, la CP 20, în capătul de est al Pârâului Bătrân, iar celălalt duce la tranșee, obiectiv nou apărut, și mai departe către Șoarș și Seliștat.
De la „monument” ai două variante. Urci pieptiș către Mămăruța, ori te târăști pe „barcă”, prin nămol, de-a lungul Pârâului Bătrân până la ferma din marginea satului Dealu Frumos.
Mămăruța… Nu e oștean care a trecut prin poligonul Cincu să nu fi auzit cuvântul ăsta. O gâlmă împădurită parțial care îți oferă posibilități de observare foarte bune. Asta dacă nu te uiți la hartă ca curca-n crăci.
De aici drumul duce către Gaudi, piramida Abdul Babin și Nord Merghindeal, de unde ai trei variante: ruta Alabama, drumul către Merghindeal sau cel din dreapta către „orașul” de pe dealul Vulpilor, dealul Rotund care coboară către aceiași fermă de lângă Dealu frumos.
Pe dealul Vulpilor e poligonul MOUT. E jale și prăpăd acolo, oricât ai fi de pregătit. Clădiri cu mai multe niveluri, tuneluri, subsoluri. Cureți una, treci la următoare, și „inamicul” ocupă ce ai curățat adineauri. Dreacu știe pe unde a intrat.
Mai acum câțiva ani, când amerikii erau la putere, denumiseră toate rutele din poligon cu nume de bere, de ’ți-era mai mare dragul când te uitai la hartă. Tot ei se ocupau și cu întreținerea drumurilor. Acum e cam mult noroi dar, à la guerre comme à la guerre. Noroiul e peste tot în stepele ucrainene, mai ales primăvara și toamna. Doamne fer’ să n-ajungem să experimentăm Rasputița. Da’dac-o fi să fie.. „bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”.
Amu’ am „luptat” din nou. Am „sărbătorit” 20 de ani de Cincu, și pot spune că nu e colțișor din poligon în care să nu fi călcat ori cu bocancul ori cu roata TAB-ului…
Am început cu chestiuni mici, ETP-uri cum le zicea odată, la tranșee, poligonul MOUT și UAC.
Apoi, am trecut în ETFTL de trei zile, pe apărare. Am început la tranșee, unde am și înoptat, și am tot dat înapoi, doar la ordin pentru că așa zice la carte, pe dealul Rodbavului, la buncăr am predat lupta altora și am ocupat noi poziții la Mămăruța. Aici am intrat în joc și i-am tocat ca la Verdun, am dat în ei ca surdu’-n clopopt.
De la Mămăruța la Gaudi și piramida Abdul Babin, unde ne-am pus iar cu curu’-n poartă de ziceai că suntem naționala de fotbal care ține de scor. Și fie vorba-ntre noi era scor, nu glumă.
Ca să poată lucra totuși și ceilalți ceva, noaptea pe întuneric, suntem scoși din poziție și trimiși la dreacu-n praznic. Astfel, calea către dealul Vulpilor era deschisă. A doua zi dăm un contraatac anemic, cam destrăbălat și cam fără succes. Deh, ulciorul nu merge de multe ori le apă.
La final dăm în ETTL la „Cruce”, după care strângem tabăra și plecăm acasă.
Și uite-așa cu bune și cu rele am scos și generația „fulg de nea” la „păscut” în Cincu. Unii mai fuseseră și anul trecut la MOUT, dar nu gustaseră iarba, praful și noroiul.
Le urez, ca peste ani și ani, să „sărbătorească” 20 de ani, la fel cum am făcut și eu.
Nu mă dau înapoi să „bobinez” printre mărăcini, dar cred că anul acesta a fost ultimul an în „iarbă”. Data viitoare trag speranță să mă pierd printre grafice și hărți. Dar, nu se știe niciodată… te duci unde te cere țara. Cu speranța că nu v-am plictisit vă spun… Hai pa, la revedere!
Dili… Povestitorul de serviciu.
Lasă un răspuns