Cătălin NIȚESCU ■
Vineri, 23 mai 2025, Nicușor Dan și-a anunțat oficial demisia din funcția de primar general al Capitalei. În urma demisiei sale, viceprimarul liberal Stelian Bujduveanu a fost desemnat primar interimar al Bucureștiului, conform deciziei Consiliului General al Municipiului București.
Fără discursuri lacrimogene, fără polemici sau regii dramatice, demisia sa marchează un moment de normalitate administrativă,un pas firesc înaintea învestirii oficiale de luni, când urmează să preia oficial mandatul de președinte al României.
O tranziție fără focuri de artificii în București, unde îi va fi simțită lipsa, dar cu o greutate care se simte în aerul politic, în special printre cei care au pus umărul la construcția blocului electoral ce l-a dus pe Nicușor Dan în fruntea statului.
Așteptarea unei alegeri logice
Dincolo de ceremonialul de luni, această tranziție deschide o altă pagină, o altă provocare: conturarea noului guvern și a profilului viitorului prim-ministru.
Pentru blocul lui Nicușor Dan – mozaicat, idealist, dar pragmatic – miza nu e doar cine urmează să ocupe poziția de prim-ministru, ci cum continuă ceea ce s-a început. Iar așteptările se concentrează deja, în mod natural, asupra lui Ilie Bolojan.
Acest bloc din spatele noului președinte ales nu e un monolit, dar are o trăsătură dominantă: respinge revenirea vechiului regim politic în fruntea executivului.
Poate de aceea, singurul „candidat” la această poziție acceptat tacit de electoratul funcțional este un tip care nu zâmbește prea mult, nu are sloganuri și nu vrea să pară simpatic.
Criza nevăzută: încrederea
Un aspect esențial, dar rar discutat în analizele de suprafață, e faptul că cetățenii nu mai au încredere în instituții. Nu doar în politicieni – în întregul mecanism. În cuvântul „ministru”. În ideea de „funcție publică”. Când oamenii nu mai cred că statul funcționează în favoarea lor, fiecare numire devine suspectă prin simpla ei existență.
Aici, Bolojan ar putea conta tocmai prin absența narcisismului. Nu pentru că e iubit, ci pentru că, în logica actuală, el pare acceptabil pentru majoritatea celor care nu vor nici spectacol, nici derapaje populiste, nici o revenire la guvernările eșuate de compromis.
Dacă va accepta să preia un rol central, ar face-o nu ca să-și pună chipul pe ecran, ci pentru că știe cum se face o licitație, cum se trage o conductă și cum se închid ușile birourilor după 17:00.
Aceasta e poate cea mai mare presiune pe umerii unei figuri care n-a cerut nimic: să devină garantul unei continuități pe care nu a promis-o el însuși.
Cine decide?
În mod formal, numirea aparține președintelui – dar în realitate, negocierile vor veni din multiple direcții -de la partidele din coaliție, de la grupurile de interese care susțin actualul echilibru, de la așa-numitul „nucleu dur” al celor care au sprijinit tandemul Dan-Bolojan în campania electorală.
Și în ciuda preferințelor publicului lucid pentru Ilie Bolojan, partidele având deja o poziționare stabilită în parlament încă de la alegerile din anul anterior, opțiunea pentru un prim-ministru acceptabil pentru toate taberele pro-occidentale devine complicată.
Dintr-un simplu motiv.
PSD: partidul pe care nu-l mai caută nimeni, dar care e mereu acolo
În vreme ce întreaga țară întoarce capul spre Cotroceni, unde luni dimineață Nicușor Dan va rosti un jurământ istoric, există un actor politic pe care nimeni nu l-a invitat la această sărbătoare a tranziției, dar care, totuși, e prezent: PSD.
Partidul Social Democrat, aflat în declin electoral și confuzie strategică, s-a trezit deodată spectator la o tranziție de putere pe care n-a știut s-o joace. După eșecul usturător al candidatului Crin Antonescu în primul tur — un pariu pierdut la ruletă, pe un om dintr-o altă epocă — PSD s-a trezit fără premier, fără direcție și, cel mai grav, fără mesaj. Marcel Ciolacu a plecat demn, cu declarații de om rănit în onoare, dar fără să lase nimic în urmă. Nici măcar o strategie.
Această decizie a dus la prăbușirea alianței de guvernare și la numirea lui Cătălin Predoiu (PNL) ca prim-ministru interimar.
Ciolacu: ultimul lider PSD care a avut totul și n-a făcut nimic
Dacă PSD-ul de azi pare un animal obosit, care nu mai știe dacă să fugă sau să se ascundă, atunci Marcel Ciolacu este expresia cea mai fidelă a acestei amețeli politice. Un lider care a ajuns în vârful puterii fără să-l fi cerut nimeni cu adevărat — și care a plecat înainte ca valul electoral să-l scufunde.
Pe mandatul său, România s-a adâncit într-o criză economică lentă, dar constantă, acoperită cu bandaje fiscale și promisiuni pe datorie. Inflația a fost pusă pe seama războiului, deficitul pe moșteniri grele, iar taxele — în special pe muncă — au devenit un labirint absurd. Economia informală a înflorit. IMM-urile au tremurat. Tinerii au plecat. Ciolacu a închis ochii și a vorbit despre stabilitate.
Cea mai deranjantă decizie rămâne însă plecarea sa din fruntea Guvernului cu nici două săptămâni înainte de alegerile din turul 2!
Pe 4 mai 2025, întrebat dacă va demisiona din funcția de prim-ministru, în contextul rezultatelor obținute de Antonescu, el a răspuns:“Dar de ce să demisionez? Eu nu am candidat”.
Pe 5 mai 2025și-a anunțat demisia din această poziție, sub pretextul unui gest de onoare sau, mai exact, al unei înțelegeri rupte între partide. În locul unei tranziții decente, am primit un guvern interimar fragil, în plină perioadă electorală, în care nimeni nu mai știa cine decide și cine doar semnează.
Această criză de leadership a amplificat instabilitatea politică exact în momentul în care România avea cea mai mare nevoie de continuitate și viziune. În loc să se comporte ca un om de stat, Marcel Ciolacu a lăsat în urmă un gol și o echipă care nu mai inspiră nici măcar respectul nostalgic al vremurilor în care PSD-ul era capabil să construiască ceva — fie și doar la nivelul aparențelor.
Și în cele din urmă a părăsit și poziția de președinte în Partidul Social Democrat pe data de 20 mai 2025.
Sorin Grindeanu
Cu Marcel Ciolacu retras strategic din fața furtunii, PSD-ul a rămas, previzibil, în grija lui Sorin Grindeanu, omul care pare să existe politic doar atunci când partidul are nevoie de o față suportabilă în vremuri neclare. Fost premier pentru exact șase luni într-un guvern PSD-ALDE de scurtă respirație, Grindeanu pare să fi fost uitat de opinia publică, dar hai să ne amintim: OUG 13.
Era 2017, iar România se trezea în stradă. În miez de noapte, guvernul Grindeanu adopta o ordonanță care schimba din temelii legislația penală și oferea un cadou legislativ discreționar celor condamnați sau cercetați pentru corupție. Practic, o amnistie mascată. Ceea ce a urmat a fost cea mai amplă mobilizare civică post-decembristă —mii de oameni în stradă, o democrație încordată, iar Grindeanu devenea fața unei tentative de deraiere instituțională.
Astăzi, când același Grindeanu se regăsește în fruntea partidului, fie și interimar, mulți se întreabă dacă această revenire este dovada unei memorii scurte sau, pur și simplu, a lipsei de opțiuni în rândul social-democraților. Pentru un partid care cochetează constant cu ideea reformei, PSD pare să se întoarcă mereu la aceiași oameni — nu din loialitate, ci dintr-o inabilitate cronică de a produce lideri noi.
Grindeanu este un interimar din categoria celor care nu fac valuri, dar nici nu schimbă cursul. O prezență neutră într-o perioadă care cere, paradoxal, claritate și viziune. Dacă va încerca să își consolideze poziția după alegeri sau va servi doar drept punte către un alt lider — poate chiar din afara partidului — rămâne de văzut. Dar prezența lui amintește că, pentru PSD, trecutul e rareori un obstacol real.
Opoziție „constructivă” cu susținere totală
Poziția oficială a PSD în aceste zile amintește mai degrabă de o piesă absurdă decât de o strategie politică coerentă. Aflăm, pe de o parte, de la președintele interimar Sorin Grindeanu, că partidul intenționează să rămână într-o „opoziție constructivă”. Pe de altă parte, din gura lui Gabriel Băluță, rivalul intern al lui Grindeanu la interimat, aflăm că PSD va susține „100%” guvernul propus de președintele ales Nicușor Dan.
Este o dublă poziționare care sfidează logica și ne amintește de proverbiala „și cu slănina în pod, și cu porcul viu”. Să vrei opoziție, dar să susții complet puterea, înseamnă fie că nu știi ce vrei, fie că vrei totul — dar fără răspundere. E o strategie de avarie, tipică unui partid care nu își mai permite să piardă complet contactul cu administrația centrală, dar nici nu mai are combustibil ideologic pentru a oferi o alternativă reală.
Grindeanu, prudent, încearcă să mențină PSD într-o zonă de respectabilitate așteptată de electoratul urban — să nu pară că dărâmă pentru a dărâma. Dar Băluță, primar de sector cu ambiții și cu susținere în teritoriu, simte valul și vrea aliniere cu noul regim prezidențial, chiar cu riscul de a părea incoerent. Mesajul? „Suntem în opoziție, dar sprijinim guvernul.” O poziție perfectă pentru a revendica merite în caz de reușită și a arunca vina în caz de eșec.
Această duplicitate calculată arată mai mult decât orice program politic. Arată frica unui partid de a-și asuma o direcție clară. PSD vrea, din nou, să fie totul pentru toți: și responsabil, și critic, și în umbră, și în lumină. Dar, în vremuri tensionate, ambiguitatea nu e strategie — e dezorientare politică împachetată frumos.
PSD: și cu Nicușor și cu AUR
Ceea ce însă contrazice toate declarațiile pompoase despre „opoziție constructivă” și susținerea guvernului este o realitate greu de ignorat: PSD își menține alianțe locale controversate cu AUR, partidul ăla radical și adesea profund ostil principiilor democratice – dacă vă aduceți aminte de ei – pe care PSD pretinde că le susține.
De exemplu, în decembrie 2024, în județele Bacău, Suceava și Prahova, PSD și AUR au format alianțe în consiliile județene, împărțindu-și funcțiile de conducere. Această situație a stârnit critici din partea liberalilor, care au subliniat contradicția dintre discursul pro-european al PSD și colaborările locale cu AUR.
Răspunsul?
Europarlamentarul PSD Mihai Tudose a declarat că, teoretic, toate variantele de alianțe sunt posibile, inclusiv între PSD și AUR.
Această fățărnicie politică scoate la iveală adevăratele interese ale social-democraților: nu vor să piardă controlul local cu niciun preț, chiar dacă asta înseamnă să colaboreze cu forțe care, la nivel național, ar trebui să fie excluse din orice negociere politică legitimă.
Bun, dar fără ei, nu se poate?
Regretabil, aici trebuiesc menționate trei aspecte.
Necesitatea unei majorități parlamentare stabile
Chiar Nicușor Dan a subliniat foarte clar că, din punct de vedere aritmetic, formarea unei majorități parlamentare fără participarea PSD este imposibilă. Președintele ales a declarat: „E obligatoriu, dacă vrem un guvern cu majoritate parlamentară. Nu se poate fără PSD, după cum nu se poate fără PNL”.
Stabilitate politică și economică
În contextul unui deficit bugetar de peste 9,3% din PIB, cel mai mare din Uniunea Europeană, și al presiunilor din partea UE pentru reforme fiscale, o guvernare stabilă este esențială pentru a evita o retrogradare a ratingului de credit și pentru a asigura accesul la fondurile europene, care ne țin pe linie de plutire țara în acest moment.
Pânza administrativă a PSD
PSD deține o rețea extinsă de aleși locali și are experiență în guvernare, ceea ce este esențial în implementarea rapidă a reformelor necesare.
În final, decizia de a include PSD în viitoarea guvernare implică un echilibru delicat între necesitatea unei majorități parlamentare stabile și riscul de a compromite agenda reformistă. Nicușor Dan a recunoscut că, deși nu își dorește această alianță, nu o poate exclude, având în vedere realitățile politice actuale.
Prin urmare, nu îl putem critica dur pe Nicușor Dan dacă alege să accepte o alianță de guvernare cu PSD – cel puțin probabil pregătit de o reformare reală.
Eterna și fascinanta Românie, pe spatele și buzunarele românilor…
Lasă un răspuns