Manuel VLĂDUȚ ■
În tumultul iscat de alegerile prezidențiale și de criza politică și economică în care România tocmai a intrat, mulți au uitat că azi este și Ziua Independenței de Stat a României.
9 Mai 1877: „Suntem independenți! Suntem națiune de sine stătătoare!”
Apoi au pornit dorobanții spre redutele turcești:
„Prin plumbi, prin glonți, prin spăngi, prin fum… prin mii de baionete!”
Așa a început epopeea Războiului de Independență dus de plugarii români, pentru ca fii lor să aibă o țară și un ogor… Și au luptat eroic, născându-se eroi precum Constantin (Peneș Curcanul) Țurcanu, Valter Mărăcineanu, George Șonțu și mulți alți soldați necunoscuți care au murit pentru Patrie pe câmpiile Bulgariei.
Apoi, în 1878, Osman Pașa, preda învins sabia sa, colonelului Cerchez (și nu rușilor!) recunoscând astfel eroismul și izbânda „junei Armate Române”.
Redau în continuare, pasaje din discursul lui Mihail Kogălniceanu, ministrul care a proclamat independența noastră în fața Imperiului Otoman.
Pe atunci ministru de externe, el a arătat că guvernul român consideră că țara a renunțat să fie subjugată de otomani. O zi mai târziu, la 10 mai – avea să fie declarată independența României.
„În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți! Suntem națiune de sine stătătoare. Avem domn de sine stătător.
Însă, domnilor, acu se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole – și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace?
Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți către Turcia? Fost-am noi provincia Turcească? Fost-am noi vasal ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suveran?
Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suveranul nostru, însă, era ceva: erau niște legături sui generis; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi.
Așadară, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentațiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă.
Însă, domnilor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune trebuie să fie acceptată de Europa. (…) Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie. Trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri. (…) Trebuie să dovedim că reclamăm independența pentru că și noi ca națiune avem dreptul să trăim cu viața noastră.
Un singur cuvânt am să vă mai zic astăzi (…): în ziua când Europa va recunoaște hotărârea noastră – în ziua aceea, pe această bancă, nu veți mai găsi bătrâni! Ne veți găsi pe toți tineri și plini de entuziasm!” (fragment din Mihail Kogălniceanu, în Opere, IV, Oratorie: II – 1864-1878, partea a IV-a, 1874-1878, Editura Academiei, București, 1978, pp. 478-481.)
Și m-aș opri puțin, asupra fragmentului subliniat de mai sus: este exact situația în care azi noi ne aflăm. Este punctul ,,0,, al răscrucii noastre! Este punctul de unde plecăm mai departe: spre civilizația occidentală la care am aderat, sau spre vidul infinit al răsăritului rusesc?
Pentru că azi, cu adevărat ,,trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri!,,
Și pentru că azi, ,,în ziua când Europa va recunoaște hotărârea noastră – în ziua aceea, pe această bancă, nu veți mai găsi bătrâni! Ne veți găsi pe toți tineri și plini de entuziasm!”
Mihail Kogălniceanu ar trebui să vadă ce urmași are azi, când în sfârșit suntem în marea familie Europeană și suntem gata să dăm cu piciorul unui mod de viață de care toți (inclusiv entuziasmata Diaspora…) ne bucurăm mai mult ca oricând… Și nu știu cât de mult i-ar plăcea ce ar vedea!
Oare ne vom mai trezi? Pentru a câta oară trebuie să ne afundăm în mocirla istoriei, pentru a realiza că drumul nostru nu poate fi decât alături de Europa și de Ginta noastră Latină, de unde ne tragem și a cărei origine nobilă trebuie să o prețuim și păstrăm, în această mare de slavi în care locuim de veacuri?
Lasă un răspuns