Marius GHEORGHESCU■
Timp de decenii, apărarea antiaeriană cu rază scurtă de acțiune (SHORAD) a fost tratată ca o prioritate secundară de către multe armate occidentale. Planurile de proiectare s-au concentrat în mare măsură pe contracararea avioanelor de vânătoare cu capabilități ”stealth” de mare altitudine, a bombardierelor cu rază lungă de acțiune și a rachetelor balistice tactice.
Cu toate acestea, războaiele de mare intensitate din Ucraina și Orientul Mijlociu au răsturnat aceste presupuneri. Proliferarea bruscă a dronelor FPV low-cost, a munițiilor de tip loitering și a atacurilor în masă ”în roi”, a expus o vulnerabilitate uriașă asupra forțelor terestre din prima linie. Artileria antiaeriană tradițională operată de echipe de servanți și rachetele antiaeriene portabile (MANPAD) de milioane de dolari, nu au fost niciodată proiectate pentru a urmări și distruge sute de ținte mici și agile care zboară aparent haotic, la doar câțiva metri deasupra liniei copacilor.
Pentru a rezolva această criză, dezvoltatorii din domeniul apărării se grăbesc să pună la punct sisteme de turele autonome împotriva dronelor, coordonate de inteligență artificială (AI). Dar pot sistemele automate de arme să rezolve cu adevărat problema SHORAD sau pur și simplu introduc un nou set de provocări tactice ?
Deficiențele apărării antiaeriene apropiate operate de oameni. Blocajul fundamental în apărarea antiaeriană modernă pe rază scurtă de acțiune este timpul uman de reacție. O dronă FPV care zboară cu 130 km/h la joasă altitudine pe teren accidentat oferă infanteriei doar câteva secunde de vizibilitate înainte de impact. Așteptarea ca un mitralior aflat în interiorul unui vehicul sau într-o tranșee să observe, să urmărească și să tragă asupra unei drone din plastic, aflată în manevră folosind o mitralieră grea este statistic nerealistă. Mai mult, doctrina tradițională SHORAD se baza în mare măsură pe lansarea de rachete ghidate scumpe. Lansarea unei rachete de 200.000 de dolari pentru a distruge un quadcopter de 500 de dolari este un calcul economic care garantează eșecul apărării pe parcursul unui război lung.
Cum funcționează turelele autonome anti-dronă ? Turelele autonome anti-dronă (C-UAS) îl scot pe operatorul uman din bucla de tragere imediată/de reacție (ciclul descoperire-confirmare-lovire) pentru a maximiza viteza și precizia. Montând stații de arme automate (cum ar fi mitraliere grele, tunuri cal. 30 mm sau arme cu bătaie mare și ritm rapid de foc) pe vehicule blindate, pe clădiri sau pe stâlpi perimetrali statici, aceste sisteme se bazează pe sisteme de senzori integrați:
Senzori optici, acustici și termici pasivi – în loc să se bazeze exclusiv pe emiterea de semnale radar active care le dezvăluie locația, turelele folosesc inteligența artificială pentru a scana fluxuri video termice, acustice și de înaltă rezoluție, identificând instantaneu formele dronelor pe fundaluri de nori sau copaci.
Control algoritmic al focului – odată ce o amenințare este confirmată, inteligența artificială (AI) calculează distanțele de avans și curbele balistice în milisecunde, rotind afetul amamentului și tragând rafale scurte, de înaltă precizie, direct în țintă.
Muniție cu cost redus – bazându-se pe proiectile cinetice standard în loc de rachete interceptoare ghidate, turelele automate reduc costul per țintă de la sute de mii de dolari la doar câteva sute de dolari. Platforme precum turela Sky Sentinel ghidată de inteligență artificială din Ucraina și vehiculele mobile conceptuale occidentale demonstrează că focul cinetic automat poate distruge în mod curent munițiile care se mișcă rapid fără a irosi stocuri prețioase de rachete.
Limitările turelelor automate. Deși turelele autonome oferă un impuls masiv supraviețuirii în prima linie, ele nu sunt o soluție magică pentru întreaga criză SHORAD.
În primul rând, constrângerile legate de linia de vizibilitate rămân o problemă. O turelă cu tun automat montată la sol nu poate trage prin copaci, dealuri sau clădiri urbane dense. Dacă o dronă care zboară la joasă altitudine folosește caracteristici ale terenului pentru a-și masca apropierea, nici măcar cel mai rapid software de inteligență artificială nu se poate angaja până când amenințarea nu trece peste obstacol.
În al doilea rând, capacitatea încărcătorului de muniție este finită. Împotriva unui roi coordonat de treizeci sau patruzeci de drone sinucigașe care atacă simultan din mai multe direcții, o singură turelă de tun își va consuma rapid rafturile de muniție pregătite, lăsând platforma vulnerabilă în timpul reîncărcării.
În cele din urmă, sprijinul oferit de sistemele de armament complet autonome ridică serioase preocupări legate de comandă și control. În medii haotice din prima linie, pline de drone de cercetare aliate / proprii, vehicule civile și infanterie debarcată, o turelă automată trebuie să dispună de algoritmi de identificare antiglonț pentru a evita incidente tragice de fratricid.
O soluție stratificată, nu o soluție independentă. Pentru a rezolva cu adevărat criza SHORAD, turelele autonome trebuie să funcționeze ca parte a unui scut defensiv multistratificat.
Turelele autonome de anti-dronă nu pot rezolva complet criza SHORAD de unele singure, dar sunt esențiale pentru remedierea acesteia. Prin înlocuirea timpilor de reacție umani lenți cu precizie automată și muniție ieftină, turelele AI oferă forțelor terestre scutul accesibil, cu foc rapid, necesar pentru a supraviețui pe câmpul de luptă modern dominat de drone.
Lasă un răspuns