Manuel VLĂDUȚ■ RonduldeNoapte.ro | Editorial. 04 octombrie
„Cum poate Președintele României să se pozeze cu un carton vopsit în Trump?”
Întrebarea a circulat într-un val de ironii și suspiciuni. Luată literal, pornește de la o afirmație fără o bază reală… Dar, privită ca metaforă, deschide o discuție legitimă: câtă substanță politică există în spatele fotografiei pe care Nicușor Dan o oferă românilor?
Pe 2 octombrie, președintele a publicat imaginea de la recepția organizată de Donald Trump în marja Adunării Generale a ONU. Fotografia surprinde un moment de protocol. Ea documentează prezența celor doi în același cadru; prin ea însăși, nu demonstrează existența unei negocieri, obținerea unei garanții sau rezolvarea unei probleme a României.
Aici începe critica serioasă la adresa lui Nicușor Dan. Un președinte trebuie să explice ce urmărește, ce solicită și ce obține. Prestigiul funcției nu se măsoară în apropierea fizică de un lider puternic. Se măsoară în capacitatea de a transforma accesul diplomatic în rezultate pentru cetățeni.
O fotografie poate fi autentică, iar mesajul politic construit în jurul ei poate rămâne gol.
În mesajul care însoțește imaginea, Nicușor Dan subliniază importanța parteneriatului cu Statele Unite, promite consolidarea apărării și transmite că americanii se pot baza pe România. Sunt angajamente relevante. Dar cetățenii au dreptul să ceară și cealaltă jumătate a explicației: pe ce angajamente concrete se poate baza România? Postarea exprimă ambiții și disponibilitate; nu prezintă un rezultat negociat cu acest prilej.
Parteneriatul strategic cere reciprocitate. Președintele României trebuie să vorbească limpede despre contribuția noastră și, cu aceeași fermitate, despre așteptările noastre. Altfel, comunicarea riscă să semene cu o scrisoare de recomandare pe care Bucureștiul și-o redactează singur, în speranța unei aprobări de la Washington.
Expresia „o onoare” aparține vocabularului diplomatic obișnuit. Problema apare când formulele ceremoniale ocupă spațiul în care publicul așteaptă explicații. Pentru românii preocupați de securitate, economie și viitorul țării, satisfacția personală de a-l întâlni pe Donald Trump are o valoare limitată. Ei au nevoie să înțeleagă ce schimbă această întâlnire în viața lor.
Nicușor Dan ar trebui să știe cât de repede se consumă capitalul de încredere atunci când comunicarea livrează simboluri, iar întrebările rămân fără răspuns. Un zâmbet lângă președintele american poate umple un ecran. Nu poate ține locul unei explicații despre apărarea României.
Nici controversa privind presupusul „carton” nu trebuie transformată într-un refugiu convenabil pentru Cotroceni. Administrația Prezidențială are dreptul să combată imaginile false. După clarificarea autenticității, însă, rămâne întrebarea politică: ce relevanță are momentul pentru interesele țării? Probabil aceeași pe care o are întâlnirea cu un dictator din Africa, mai exact din Guineea, prezentată ca un mare succes diplomatic, deși… afișarea cu un președinte-dictator nu e tocmai “onorabilă”.
Autenticitatea fotografiei și valoarea diplomatică a întâlnirii sunt două lucruri diferite. Dovedirea primeia nu o stabilește automat pe a doua!
Președintele trebuie să comunice proporțional cu ceea ce s-a întâmplat. O recepție poate facilita contacte utile. Un schimb scurt, poate deschide o ușă. Dar publicul trebuie să poată distinge între un gest de curtoazie, o discuție de lucru și un acord. Această precizie ar arăta respect pentru cetățeni și pentru funcția prezidențială.
România are nevoie de relații solide cu Statele Unite și de un președinte capabil să susțină interesele țării cu demnitate. Tocmai importanța acestei relații obligă la mai multă substanță și la mai puțină satisfacție expusă în vitrină…
Domnule președinte, fotografia există. Acum explicați rezultatele!
Până atunci, „diplomația de carton” rămâne o metaforă potrivită pentru riscul unei președinții care își înrămează contactele și lasă cetățenii să ghicească beneficiile.
Lasă un răspuns